AROMÂNII DIN ROMÂNIA, ASTĂZI

Românii reprezintă unul din popoarele autohtone în sud-estul Europei, fiind singurii moştenitori ai romanităţii orientale. Geneza neamului românesc s-a realizat, aşa cum arată studiile istorico-lingvistice, atât la nordul cât şi la sudul Dunării, existând, până la venirea slavilor (sec. al VI-lea şi al VII-lea), o continuitate etnică pe ambele maluri dunărene. Situaţia politică apărută după primul război mondial a cauzat mai multe probleme acute pentru aromâni în statele nou create în Balcani. Au existat schimburi de populaţie substanţiale între ţările balcanice (Grecia, Turcia, Bulgaria). Această situaţie (Convenţia de la Neuilly, noiembrie 1919; Tratatul de la Laussane, ianuarie, 1923) a dus la modificarea procentelor etnice din aceste ţări. În consecinţă, aromânii au cerut şi ei să vină în Ţara Mamă (România). Au fost trei centre principale de emigrare a aromânilor: Meglenia, Veria şi Vodena. Ideea migrării macedo-românilor în Cadrilater a reprezentat o consecinţă a presiunii numerice asupra populaţiei aromâneşti din Grecia. Dificultăţile care a apărut au provocat migrarea în Cadrilater a unui segment important de populaţie aromână (mai mult de 25000 persoane), între 1925 şi 1933. Dar cu aceasta nu s-a încheiat tragedia lor, deoarece au fost strămutaţi în judeţele Constanţa şi Tulcea atunci când teritoriul Cadrilaterului a fost cedat Bulgariei (septembrie 1940). În Dobrogea macedo-românii sunt o comunitate lingvistică şi culturală dar, în acelaşi timp, români sud-dunăreni care, din cauza evenimentelor istorice ostile, au fost forţaţi să se stabilească aici. În locurile lor natale au fost în contact cu alte naţiuni din Balcani, fiind despărţiţi de corpul etnic românesc carpato-dunărean. Creşterea oilor, transportul de mărfuri, comerţul au fost principalele lor ocupaţii care au determinat păstrarea caracteristicilor etnice şi lingvistice şi supravieţuirea românităţii pe ambele maluri ale Dunării.